Terminus

Mi-am dat demisia. Maine dorm pana la 11. Stiu, de fapt ca nu e asa. O sa ma trezesc la 7 si n-o sa mai am somn. Si-o sa bantui prin casa. Mama e fericita. Eu ma gandeam ca o sa faca mare scandal. Stefania, coordonatoarea mea, a zis ca eu stiu mai bine, sefu' a zis ca ii pare bine ca m-am gandit sa il anunt si pe el si nu am plecat fara sa zic macar un "Du-te dracu" si apoi a zis ca daca imi iau atestatul de traducator stie el pe cineva care are firma de traduceri. Dragut din partea lui. Tigan, tigan, dar foarte tare omu'. Cristina m-a intrebat cum am facut ca vrea si ea, Vlad s-a mirat si mi-a zis sa nu iau hotarari pe burta goala. Chiar ca. Burta goala, ca ciuciu bani. Dar ma gandeam de mult la plecat. Nu e meserie pentru mine.

Cert e ca imediat dupa ce i-am zis Stefaniei, desi nu eram foarte hotarata, am simtit cum ma linistesc. Am simtit cum se ridica o persiune. Am simtit cum nu mai sunt atat de bosumflata si de mohorata. Adevarul e ca se vedea bine pe fata mea. Ajunsesem, am ajuns, de fapt, sa fac o gramada de lucruri pe care nu imi place ca le fac. Am ajuns sa fiu o persoana cum nu vreau sa fiu, cum nu imi place sa vad cand stau si ii observ pe altii. Ajunsesem sa injur toti clientii, numai ca ma sunau. Am ajuns de fapt. Vorbesc ca un birjar. Eu, care ziceam ca nu stiu sa injur. Le dau binisor acuma.

Cum am ajuns aici? Iar o sa fac o prezentare a ceea ce s-a intamplat. In ordine inversa cronologica. Am zis ce-a fost azi si cum sunt in prezent. Am tot vrut sa scriu, sa ma descarc cumva, dar nu puteam. Ce-i drept, luna asta am fost cam cadavru. A inceput pe 3.03. Si de atunci am tot trait asa in vrie. Din inertie cred. Mai aveam sclipiri de veselie, de zambete, dar starea generala a fost de nemultumire. Cred ca o sa fiu fericita cu adevarat atunci cand o sa reusesc sa fiu complet multumita de mine, de ce am devenit, de ce fac, de cum ma comport. Daca voi reusi vreodata. De fapt, 3.03 nu a fost inceputul, a fost picatura. Si-am cedat. Inceputul nu are inceput, cred. E aglomerarea de tot ce am facut si ce sunt eu. Si scanteia e faptul ca sunt singura. Si teama mea cea mai mare e ca o sa mor singura. Nu ca o sa mor. Am realizat ca nu imi e teama sa mor, ca o sa mor. Ma pis. Dar mi-e teama de mor ca o sa raman singura. Si habar n-am cum sa rezolv asta. De moarte ma feresc, pe aia o rezolv usor, si daca e sa vina oricum sunt impacata. Dar singuratatea cum o rezolvi? Cum o rezolvi cand esti vesnic nemultumit de ce gasesti. Ca mai gasesti. Sau nu reusesti sa fii multumit de ce ai si parca mai vrei. Sau de cum te comporti tu cu ce ai. Aici ma refer la prieteni, familie. Stii ca sunt acolo, stii ca le pasa si tie iti pasa, dar nu iti iese sa le arati ca iti pasa, sau tu nu crezi ca iti iese. Sunt o mare nemultumita. Asta e problema mea. Pana intr-un punct e bine sa fii asa, dar apoi te duci dracu.

Acum ascult Urma. Le-am luat toate cele 3 albume scoase de-a lungul timpului si ascult. Cum am ajuns sa ascult Urma? Am fost ieri la Ateneu la evenimentul de deschidere a festivalului One World Romania, festival de film pe tema drepturilor omului, unde au cantat astia. Prima oara cand am ascultat. Stiam o singura piesa "Buy me with a cofee", si cea mai cunoscuta a lor. P-asta au cantat-o la sfarsit, la bis. Am fost pentru ca voiam sa vad Ateneul si asta era ocazie perfecta, intrare libera (merge manusa la lipsa mea de bani). Am organizat o iesire cu fetele din BYP si asta a fost. Am descoperit ca percutionistul e Ati de Chile aka omul cu care a colaborat Raku pe "Cantec elf". Despre astia, Urma, n-as sti ce sa zic. Probabil n-o sa mai calc in viata mea la un concert de-al lor. Desi suna interesant. Dar nu pot sa zic ca mi-au placut. Nici displacut. Iar gasesc cate un cusur pentru orice. Eram intr-o sala superba, plina de istorie, cu niste oameni foarte dragi, un sunet demential, fiecare de pe scena se vedea ca stie ce face, ca e pasionat de ce face, iar eu stateam si ii observam. Fiecare era in lumea lui. Functionau ca un intreg, le iesea bine, dar fiecare era in transa. Tipa de la backing o tinea pe dansul ei de betiva notorie de ora 6 dimineata in Vama (as fi legat-o daca puteam si-as fi pus-omsa canta doar, canta bine gagica, dar ingrozitoare dansatoare), solistul zdranganea de zor la chitara lui si dadea din cap sus, jos pe ritmul lui, basistul cu privirea vesnic in pamant si unu-doi, stangu, dreptu, balansul de pe un picior pe altu - pasi mici, bautut mai mult pe loc. Bateristul - agitat, indiferent de natura piesei, chitaristul zdraganea si el acolo, ceva mai agitatat decat basitul, ceva mai linistit decat bateristul, flautistul daca nu te-ar fi trezit cu suntele geniale pe care le scotea din instrument nici nu il observai, iar domnul Ati, percutionistul dansa latino. So totusi, acum le ascult albumele, deci trebuie sa-mi fi placut, cred.

Ce-am mai facut? Am fost si m-am tinut ocupata. Desi nu mi-am planificat nimic. O fi fost subconstientul. Daca stateam in casa la cum ma simtea psihic ajungeam la Obregia. Am organizat duminica asta, ca a fost frumos afara o plimbare prin Bucuresti. Am ales ca zona Gradina Icoanei. Si am facut traseu, cu istoria locului. Am luat Nikonul fratelui, 2-3 persoane carora le place sa se plimbe si-am plecat. Si-a fost frumos. Si am ajuns acasa la fel de mohorata. Cu aceleasi ganduri care ma fac sa izbucnesc in plans. Aceeasi chestie a fost si duminica aialalta. Tot plimbare, tot centru, apoi si film (Breakfast at Tiffany's la cinemateca - am zis ca imi fac abonament, ca e ieftin) si tot la fel de mohorata odata ajunsa acasa.
Incet incet ajung la 3.03. Nici nu mai stiu cate s-au intamplat. Destule. Am luat decizii, mi-au venit ganduri, am alungat ganduri...Am primit matrioscele de la rusoaica mea. Am 2 fete si 3 baieti. Aia mici sunt baieti si-s adorabili. Am gasit intr-o zi, marti, 1 leu si 6 bani pe strada. Am inceput cu 1 lei la Romana. Mi-am luat Magura cu lapte de el. Apoi, intorcandu-ma seara tarziu spre casa, mergand repede cu privirea in pamant si suparata, am gasit intai 5 bani, au stralucit in lumina felinarului. Si m-am gandit la tatal meu. A fost ziua cand a murit. 22 de ani. Eram suparata deja ca toata ziua am alergat si am uitat ca e ziua. Stiam, facuse mama coliva si impartise sambata. Iar,marti, eu am uitat complet. Mi-am adus aminte abia seara cand ma duceam sa ma intalnesc cu fetele de la marketing pentru o sedinta BYP. Mergeam pe strada, era aproape 11 si ma gandeam la mama cum o fi pentru ea. Si gasesc banii. Apoi mai merg putin, Eram in fara la Gulliver. Cand vad inca ceva rotund. De data asta era mai galben. Ma aplec. 1 ban. Zambesc si zic ca e el. Nu stiu, dar am momente cand chiar cred ca vegheaza, ca e o prezenta acolo. Si nu are cine sa fie altcineva. De unde asocierea cu gasitul banilor, habar n-am. Am ajuns acasa, cu cei 6 bani in pumn stransi. Am lipit niste hartie pe ei si i-am notat. Apoi i-am pusin pusculita de bani gasiti.

Cred ca e timpul pentru 3.03. Am tot scris in minte. Nu ma pot opri cateodata, uit pe unde merg, uit unde trebuie sa merg. Doar merg si scriu in minte. Pe 4 martie era prima zi de inscrieri pentru IELTS. Era vreo 7 si imi dau seama ca nu mi-am pregtit nici un act. Caut pozele, caut pasaportul, caut ce mai e nevoie, le scot si le pun deoparte. Auzisem eu ceva discutii prin casa, dar nimeni nu imi zisese nimic. Vine fratele si imi da vestea. Care e de fapt o intrebare cu ce vreau eu sa fac, numai ca raspunsul nu poate fi decat unul si degeaba ma mai intrebi. NU are destui bani ca sa ma tine in Danemarca. Stiam asta. Am zis ca voi lucra. OK, dar e sigur ca iti gasesti? Evident ca nu. Nimic nu e sigur. Imi poate a doar 1000 euro. Cu banii astia nu poti trai acolo nici juma de luna, mai ales la inceput. Deci ce sa alegi oare? Nu as putea sa le port pica, stiu ca intentiile sunt bune, poate eu sunt aia care nu se gandeste prea mult, dar voiam sa fac ceva. Stiam ca fac ceva. Stiam pentru ca lucrez. Strangeam bani ptr Danemarca. Intai pentru IELTS, apoi pentru lunile de stat acolo. Incet, incet, dar aveam un scop si-o motivatie. Si pe 3 martie totul s-a dus. A doua zi, poate din cauza plansului, poate din cauza ca am dormit cu geamul deschis eram umflata la fata si cu o privire pierduta. Vinerea aia m-am hotarat multe. Intai am zis ca ma mut la Timisoara. Vlad a zis ca ma primeste dupa ce pleaca sora. M-as duce. As fi plecat si atunci daca as fi avut mai multi bani stransi. 185 euro siniste milioane. Erau vreo 3...acum nu cred ca mai a ramas ceva din lei. Viata de zi cu zi ii mananca. Strainii rezista. 185 euro, bani stransi in 2 luni jumate de munca pe 2010. Am avut un impuls sa ii iau pe toti, sa ma duc pe Povernei la Ciclop si sa imi iau o bicicleta de toti banii. Sa pedalez pe o bicicleta, sa imi bata vantul in fata si sa uit de tot ar fi rezolvat problemele. Dar m-a trezit realitatea de Bucuresti. Probabil as fi murit inainte sa ajung cu bicicleta acasa, la ce stare aveam.

Ca tot am ajuns la biciclete si mijloace de transport, am avut intr-o seara un deja-vu urias. Si personajul central e o masina. Veneam de la sedinta de marketing. Cred ca era joi, pe 11. Joi era sigur, dar cred ca era 11, nu 4. Oricum, o joi din martie pe la ora 11 fara ceva. Eram pe Basarabia trecusem de Biserica, cand vad o masina alba cum facea stanga de de pe strada aia care trece prin fata Teatrului de vara. Era fix in mijlocul bulevardului, pe liniile de tramvai ca sa se incadreze apoi si sa o ia in aceeasi directie ca si a mea. Habar n-am cum de mi-au picat ochii pe masina, ca eu merg de obicei uitandu-ma in jos. Da' o vad, timpul incetineste, apoi vad numarul si ceva pare cunoscut. Flash, deja vu, apoi raman sa ma gandesc de unde. b99hey. Ma gandesc ca oi mai fi vazut numarul la non-stopul de la semafor. De obicei ma uit la numerele la masini. Pe cele din drumul meu le stiu deja. In fine. Merg, ajung la coltul blocului. Acolo unde vad mereu un Ford Ka bleumarin. Cand ce vad. Un Peugeot alb. M-apuca rasu. Ma uit la numar. Nu era hey-ul. Altu. Apoi ce vad. Langa asta, era alt Peugeot alb. Cu aceeasi terminatie-combinatie de 3 litere. Probabil sotul si sotia. Si-au luat masini la fel. Ma gandeam amuzata cum o fi la astia dimineata adormiti si de cate ori nu si-or fi incurcat masinile. Mai ales ca unu avea cu b33, altu cu b44, sau asa ceva. Acum stau si ma gandesc la masina deja-vu-ului meu, daca o sa mai dau vreodata de ea.

De personalele mele nu cred ca o sa zic. Doar atat. Am descoperit ca sunt ingrozitor de multi constanteni in Bucuresti. Odata pentru ca 2 din cei carora le-am inchiriat erau de acolo, apoi am mai avut destui cu care m-am plimbat, si apoi am inceput sa vad pe strada numai CT la numere de masini. E invazie.

It's a must sa termin cu muzica. Urma, of course. M-a cam prins piesa asta.