azi am facut un pas important, zic eu. cum stateam eu in intersectia viilor cu nasaud tocmai iesita de la birou si ma uitam la cele doua semafoare, pentru pietoni, ambele rosii si ma gandeam daca sa ma arunc pe vreuna din zebre sau nu, vazand ca vine 117-le mi-a incoltit un gand. am vazut o strada, cu case frumoase. ma uitam ba la statia pe diagonala de 117, ba la masina cum se apropia, ba la semafoare ca nu se mai faceau verzi. si se fac. traversez. mai aveam o trecere si in masina. traverzez, dar masina e dusa. ma uit iar la strada cu case. ce-ar fi sa o oai pe acolo. ce-ar fi sa o iau pe alt drum decat o iau de obicei. nu aveam stare sa mai astept 2-3 minute un alt 117 sau sa stau in traficul de ora 6. nu as fi stat mult, 10-15 minute pan' la unirea, dar nu aveam chef. vreme mohorata, dar calduta, eu cu suficiente haine cat sa nu dardai. de ce sa nu ma plimb?
si m-am dus. am luat-o insa pe drumul principal. pe bulevard, pe linia lui 117. dar sa zic ce caut eu pe acolo. de la 1 ianuarie, oficial, in practica de pe la 10 ian ne-am mutat cu sediul in rahova. ce urat mi-a sunat. ce griji imi faceam ca n-o sa am transport. ce bine este totusi...in astea 4 luni deja m-am obisnuit, parca as fi fost de ani aici. la dus metroul pan' la unirea si 117 4 statii, la intors 117 si 104. rapid si deseori fara prea multa aglomeratie sau bataoe de cap. doar cu ceva tigani si oameni urat mirositori.
dar sa revenim la plimbare. soseaua viilor apoi pe regina maria. ati observat vreodata ca altfel vezi o starda, orasul, totul in jur cand il vezi mergand pe jos? altfel observi detaliile. 4 luni am vazut bulevardul asta din 117. am observat strazile, casele vechi, in paragina, amestecul de nou cu vechi, de tiganie cu oameni normali. dar niciodata detaliile de astazi. vazusem ca strada, dupa piata regina maria e in panta, dar azi am simit-o. vazusem cladirea veche si aandonata care inca nu stiu ce e, poate fabirca de bere rahova, dar ce impunatoare este sa treci pe vizavi de ea. chiar si in paragina, cum e. am simtit amestecul de case, ba bordeie cum mai vezi pe la tara, ba casele vechi boieresti renovate si pastrate ca originalul, ba cele care stau sa cada, ba cele cafre sunt acum un amestce de nou cu vechi. le-am vazut si am verut sa le stiu povestile.
am vazut biserica de la 11 iunie. am vazut numele, sf nicolae de la prund. nu am intrat.
mi-am facut planuri. sa vad biserica inauntru. sa o iau pe stradutele alea ce dau din piata regina maria, sa ajung in parcul carol ca e la o aruncatura de bat de noi, sa merg pe strada uranus, sa caut patiseriile si locurile despre care se scrie pe simply bucharest, sa aflu istorii ale unor case de pe strazile alea.
o sa revin...
marți, 19 aprilie 2011
duminică, 17 aprilie 2011
vicii
play your cards right.
"mai vorbim...cand ma mai incearca sentimente vizavi de...[insert anything here]"
asta mi-a spus cineva acum cativa ani la finalul primei discutii pe ym. dupa ce ma mancase bine sa fac cumva sa ajung sa discut cu el. mi s-a parut asa deplsat sa zici asta.
dar.
vine si dar-ul. ajung sa fiu de acord si sa inteleg exprimari de genul. ai un individ, te ai pe tine si ai un subiect. si aia este. nu te abati de la altele. nu incerci sau speri mai mult. ca poate strici tot. ajung la "play your cards right". au si ele rolul lor. sa stii sa joci. regulile astea dupa care traim cu totii. eu as vrea sa le sar. as vrea sa am regulile mele. dar, daca eu joc dupa ale mele, si poate sunt bune, DAR ceilalti joaca dupa ale LOR, si toti fac la fel, cum ramane cu mine? ajung o neadaptata. sunt singura intr-o mare de ei. si nu vreau asta.
cu el nu am mai discutat de 1 an si ceva, aproape 2. s-a pierdut pe drum. si m-am simtit eu aiurea sa am insistat la un moment dat cu ceva ce nu era. imi lipseste rabdarea de a lua lucrurile incet. de a lasa sa se puna singure in ordine. imi lipseste disceramantul de a lua lucrurile in propriile maine atunci cand e cazul. ma arunc si dupa mine potopul. de parca se termina lumea. pe moment e minunat. cata adranlina, cata stare de bine ca ai facut ceva. dar apoi? te izbesti, te trezesti singur, vezi ca de fapt te-ai aruncat dar nu era cin' sa te prinda si vezi ca nu ai realizat nimic.
it's all about timing. it's all about patience. it's all about doing stuff according to some rules and objectives.
vad deja cate am ratat ca m-am aruncat fara sa stiu de fapt ce vreau. impulsul si gata.
"mai vorbim...cand ma mai incearca sentimente vizavi de...[insert anything here]"
asta mi-a spus cineva acum cativa ani la finalul primei discutii pe ym. dupa ce ma mancase bine sa fac cumva sa ajung sa discut cu el. mi s-a parut asa deplsat sa zici asta.
dar.
vine si dar-ul. ajung sa fiu de acord si sa inteleg exprimari de genul. ai un individ, te ai pe tine si ai un subiect. si aia este. nu te abati de la altele. nu incerci sau speri mai mult. ca poate strici tot. ajung la "play your cards right". au si ele rolul lor. sa stii sa joci. regulile astea dupa care traim cu totii. eu as vrea sa le sar. as vrea sa am regulile mele. dar, daca eu joc dupa ale mele, si poate sunt bune, DAR ceilalti joaca dupa ale LOR, si toti fac la fel, cum ramane cu mine? ajung o neadaptata. sunt singura intr-o mare de ei. si nu vreau asta.
cu el nu am mai discutat de 1 an si ceva, aproape 2. s-a pierdut pe drum. si m-am simtit eu aiurea sa am insistat la un moment dat cu ceva ce nu era. imi lipseste rabdarea de a lua lucrurile incet. de a lasa sa se puna singure in ordine. imi lipseste disceramantul de a lua lucrurile in propriile maine atunci cand e cazul. ma arunc si dupa mine potopul. de parca se termina lumea. pe moment e minunat. cata adranlina, cata stare de bine ca ai facut ceva. dar apoi? te izbesti, te trezesti singur, vezi ca de fapt te-ai aruncat dar nu era cin' sa te prinda si vezi ca nu ai realizat nimic.
it's all about timing. it's all about patience. it's all about doing stuff according to some rules and objectives.
vad deja cate am ratat ca m-am aruncat fara sa stiu de fapt ce vreau. impulsul si gata.
miercuri, 13 aprilie 2011
post-it-ul
o fata fara varsta. o tigancusa. slabuta, firava, uratica, dar cu ceva al ei, aparte. te uitai la ea, iti ramanea in minte. maine muncite. dupa maini iti dadeai seama ca poate e tanara ca varsta, dar nu...era batrana, muncita. parea subnutrita. slaba, uscata, imbracata cu ce apucase. niste pantaloni roz-ciclam, niste pantofi-adidasi din piata, tiganesti, cu ceva strasuri unde erau sireturile, un pulover jacheta alb lung pana la genunchi. parul prins, vopsit un maroniu aramiu fara culoare, radacina neagra crescuta, agrafe de 3 feluri, un fluture colorat, o clama, cu sclipici toate.
nici nu stiu daca aveam 20 de ani sau 35. putea avea oricat.
statea in picioare intr-o masina goala si citea. citea de pe niste foi xeroxate. "familia contemporana - roluri, functii si modele de conduita parentala"
dintre foi se zarea un post it roz:
Asistenta sociala ia familia
mi-ar fi placut sa ii stiu povestea...
nici nu stiu daca aveam 20 de ani sau 35. putea avea oricat.
statea in picioare intr-o masina goala si citea. citea de pe niste foi xeroxate. "familia contemporana - roluri, functii si modele de conduita parentala"
dintre foi se zarea un post it roz:
Asistenta sociala ia familia
mi-ar fi placut sa ii stiu povestea...
marți, 5 aprilie 2011
undisclosed desire
I know you suffered
But I don't want you to hide
It's cold and loveless
I won't let you be denied
Soothe me
I'll make you feel pure
Trust me
You can be sure
I want to reconcile the violence in your heart
I want to recognize your beauty is not just a mask
I want to exorcise the demons from your past
I want to satisfy the undisclosed desires in your heart
You trick your lovers that you're wicked and divine
You may be a sinner
But your innocence is mine
Please me
Show me how it's done
Tease me
You are the one
I want to reconcile the violence in your heart
I want to recognize your beauty is not just a mask
I want to exorcise the demons from your past
I want to satisfy the undisclosed desires in your heart
Please me
Show me how it's done
Trust me
You are the one
I want to reconcile the violence in your heart
I want to recognize your beauty is not just a mask
I want to exorcise the demons from your past
I want to satisfy the undisclosed desires in your heart
Asta e mai mult pentru versuri. e pentru el. nici nu stie. ar putea sa mi-o dedice cu succes.
vineri, 1 aprilie 2011
Up?!
am dat peste ceva ce am scris acum vreo juma' de an. Ganduri de ale mele dupa experienta de la escalada. poate am scris si atunci ceva pe aici, poate nu...nu mai tin minte.
Dupa toata treaba asta, adica pusul gandurilor repede, repede pe hartie, am recitit si am ajuns sa scriu asta.Un post mai relaxat, ca pentru o recomandare.
Voi pune acum textul scris atunci, la foc rapid...revarsarea de ganduri la minut.
“Curajul ar putea fi inceputul unei victorii”
Citeam postul Doinei pentru valoarea lunii septembrie care a fost “curaj” si citatul asta mi-a placut. Pana la urma, e frumos sa castigi. E si mai frumos sa castigi atunci cand o faci cu fruntea sus, atunci cand ai puterea sa treci peste ceva ce pare greu si de care iti e teama.
Binenteles ca nu se poate aplica tuturor, dar fiind luna curajului am vrut sa facem ceva, in grup, care sa reflecte valoarea pe care o promovam. Astfel, intr-o miercuri ploioasa, 4 membri BYP se aflau in fata unui perete de escalada inalt de 15 metri. Unul din primele lucruri pe care ni le-a spus cel care a avut grija de noi, Pele, instructorul, a fost legat de motivele pentru care suntem noi acolo. Nu, nu a fost un interogatoriu, doar a adus vorba si astfel ne-a facut sa ne gandim la asta. Eu una nu ma gandisem de ce am fost atat de entuzismata cand am auzit ca vom merge le escalada. Nici acum, cand scriu nu stiu exact de ce. Poate pentru ca natura mea este de persoana competitiva, poate pentru ca era o provocare, sa stiu ca pot ajunge pana sus, poate pentru ca nu mai incercasem si voiam sa vad cu ce se mananca. Poate doar voiam sa vad daca pot.
Am fost ezitanta. Am ajuns in fata cladirii, am deschis usa si am inchis-o imediat zicand ca eu nu intru acolo. Am vazut o hala mare, peretele de escalada, prizele colorate, si multi oameni, majoritatea barbati. M-am intimidat. Am lasat o prejudecata sa ia controlul. Am intrat totusi, cu colegii mei. Nu a fost greu. Fiecare isi vedea de treaba lui. Am socializat cu tipul de la receptie, am semnat un contract, am platit si apoi ne-am dus catre grupul de incepatori. Surprinzator, erau destui oameni, majoritatea care nu mai incercasera. Fete cu prietenii lor dupa ele, si care le spuneau incet ca sa incerce ei intai. Apoi poate sisi face si ea curaj. Un fel de timiditate cu teama de a nu esua probabil, aceeasi ca si la mine inainte.
Incepeam sa fiu nerabdatoare. Omul ce statea in fata noastra ne explica regulile de siguranta, ne vorbea de asociatia sportiva care gazduia clubul, ne arata cum e cu cataratul. Rapid. Apoi practica. Fiecare sa se catare.
Dupa cataratul pe peretele inclinat si fara ham, dupa ce am invatat cele 3 reguli de baza – privirea la picioare, varful pantofului pe priza si inca una pe care am uitat-o acum – care de fapt nu sunt reguli, ci recomandari, am trecut la peretele cel inalt si la ham si franghii. Ah, abia asteptam! Mi-am vazut colegii cum au urcat pana sus, vedeam cealalta fata din grup cum parea ca nu vrea... Eram nerabdatoare. Am zis ca trebuie sa ma bag. Am incercat intai manuirea fraghiei si sustinerea unei tipe ce urca. Aveam emotii, desi simteam ca nu are ce sa fie rau. Dar intotdeauana vreau sa fac totul bine. Si de acolo emotiile.
Mi-a venit randul sa urc. Eram in pcioare si simteam ca imi tremura usor. Ma uitam inainte sa urc: peretele era pana pe la 2 metri, apoi avea o denivelare inspre exterior de vreo 30 cm, apoi pana pe la 10 metri era drept, apoi se inclina in exterior. Ma gandeam ca vreau sa trec de prima denivelare. Trebuie! Apoi mi-am zis ca eu ori nu ajung pana la aia, ori ajung pana sus. Am inceput sa escaladez. Pare usor. Ajungi imediat la 2 metri. Acolo vine greul. Te uiti la prizele la care contemplasei deja cu mult timp inainte. Le vezi altfel acum. Esti catarat si nu mai realizezi unde esti. Vezi doar denivelarile alea si stii ca scopul e sa ajungi mai sus. Gandesti fiecare miscare. Stai. Te gandesti. Misti o mana, misti picioare. Inaintezi. Urci. Incepi sa obosesti. Iti spui ca ai zis ca vrei sus. Te uiti cat mai e. Mai urci putin. Simti fiecare miscare. Simti ca nu faci cum trebuie. Te dor bratele. Iti aduci aminte, nu trage de maini, impinge din picioare si intinde bratul. E foarte usor in minte si in teorie. Dar ai obosit. Nu faci bine. Te uiti sus, mai e putin. Stai. Te tii bine de priza si te odihnesti. Te uit la mana dreapta, la stanga, la picioare, la ce prize ai in jur. Nu mai exista altceva. Tu cu prizele si tavanul – punctul de sfarsit. Te misti pe tot peretele. Ba la dreapta la la stanga. Urci. Urci. Parca ii auzi pe cei de jos cum te incurajeaza, cum iti striga ce sa misti, dar nu mai are sens. Vezi priza finala. E albastra si e ca o clanta rotunda. Mai ai un pic. Ajungi si mai vrei sa urci. Dar unde sa te mai duci?? Stai cateva secunde acolo. Apoi iti dai drumul si atarni. Te gandesti ca ii vazusezi pe cei 5-6 care urcasera inainta ta ca pareau asa de liberi atarnand acolo sus. Nu te simit in niciun fel. Decat epuizata. Ai vrea sa gasesti alta pozitie sa atarni ca sa iti odihnesti muschii. Incepi sa fii data jos. Te uiti in jos. Te uiti in sus. Ai fost acolo sus. SUS! Atingi pamantul iar cu picioarele si te gandesti ca o sa pici. Esti in ham si nu poti sa te desfaci. Rogi pe cineva. Nu mai ai pic de forta, tremuri toata. Picioarele cedeaza. Dar ai fost sus! Ce sentiment de euforie te ia. Ai reusit! Ai izbandit!. Poti!
Dupa toata treaba asta, adica pusul gandurilor repede, repede pe hartie, am recitit si am ajuns sa scriu asta.Un post mai relaxat, ca pentru o recomandare.
Voi pune acum textul scris atunci, la foc rapid...revarsarea de ganduri la minut.
“Curajul ar putea fi inceputul unei victorii”
Citeam postul Doinei pentru valoarea lunii septembrie care a fost “curaj” si citatul asta mi-a placut. Pana la urma, e frumos sa castigi. E si mai frumos sa castigi atunci cand o faci cu fruntea sus, atunci cand ai puterea sa treci peste ceva ce pare greu si de care iti e teama.
Binenteles ca nu se poate aplica tuturor, dar fiind luna curajului am vrut sa facem ceva, in grup, care sa reflecte valoarea pe care o promovam. Astfel, intr-o miercuri ploioasa, 4 membri BYP se aflau in fata unui perete de escalada inalt de 15 metri. Unul din primele lucruri pe care ni le-a spus cel care a avut grija de noi, Pele, instructorul, a fost legat de motivele pentru care suntem noi acolo. Nu, nu a fost un interogatoriu, doar a adus vorba si astfel ne-a facut sa ne gandim la asta. Eu una nu ma gandisem de ce am fost atat de entuzismata cand am auzit ca vom merge le escalada. Nici acum, cand scriu nu stiu exact de ce. Poate pentru ca natura mea este de persoana competitiva, poate pentru ca era o provocare, sa stiu ca pot ajunge pana sus, poate pentru ca nu mai incercasem si voiam sa vad cu ce se mananca. Poate doar voiam sa vad daca pot.
Am fost ezitanta. Am ajuns in fata cladirii, am deschis usa si am inchis-o imediat zicand ca eu nu intru acolo. Am vazut o hala mare, peretele de escalada, prizele colorate, si multi oameni, majoritatea barbati. M-am intimidat. Am lasat o prejudecata sa ia controlul. Am intrat totusi, cu colegii mei. Nu a fost greu. Fiecare isi vedea de treaba lui. Am socializat cu tipul de la receptie, am semnat un contract, am platit si apoi ne-am dus catre grupul de incepatori. Surprinzator, erau destui oameni, majoritatea care nu mai incercasera. Fete cu prietenii lor dupa ele, si care le spuneau incet ca sa incerce ei intai. Apoi poate sisi face si ea curaj. Un fel de timiditate cu teama de a nu esua probabil, aceeasi ca si la mine inainte.
Incepeam sa fiu nerabdatoare. Omul ce statea in fata noastra ne explica regulile de siguranta, ne vorbea de asociatia sportiva care gazduia clubul, ne arata cum e cu cataratul. Rapid. Apoi practica. Fiecare sa se catare.
Dupa cataratul pe peretele inclinat si fara ham, dupa ce am invatat cele 3 reguli de baza – privirea la picioare, varful pantofului pe priza si inca una pe care am uitat-o acum – care de fapt nu sunt reguli, ci recomandari, am trecut la peretele cel inalt si la ham si franghii. Ah, abia asteptam! Mi-am vazut colegii cum au urcat pana sus, vedeam cealalta fata din grup cum parea ca nu vrea... Eram nerabdatoare. Am zis ca trebuie sa ma bag. Am incercat intai manuirea fraghiei si sustinerea unei tipe ce urca. Aveam emotii, desi simteam ca nu are ce sa fie rau. Dar intotdeauana vreau sa fac totul bine. Si de acolo emotiile.
Mi-a venit randul sa urc. Eram in pcioare si simteam ca imi tremura usor. Ma uitam inainte sa urc: peretele era pana pe la 2 metri, apoi avea o denivelare inspre exterior de vreo 30 cm, apoi pana pe la 10 metri era drept, apoi se inclina in exterior. Ma gandeam ca vreau sa trec de prima denivelare. Trebuie! Apoi mi-am zis ca eu ori nu ajung pana la aia, ori ajung pana sus. Am inceput sa escaladez. Pare usor. Ajungi imediat la 2 metri. Acolo vine greul. Te uiti la prizele la care contemplasei deja cu mult timp inainte. Le vezi altfel acum. Esti catarat si nu mai realizezi unde esti. Vezi doar denivelarile alea si stii ca scopul e sa ajungi mai sus. Gandesti fiecare miscare. Stai. Te gandesti. Misti o mana, misti picioare. Inaintezi. Urci. Incepi sa obosesti. Iti spui ca ai zis ca vrei sus. Te uiti cat mai e. Mai urci putin. Simti fiecare miscare. Simti ca nu faci cum trebuie. Te dor bratele. Iti aduci aminte, nu trage de maini, impinge din picioare si intinde bratul. E foarte usor in minte si in teorie. Dar ai obosit. Nu faci bine. Te uiti sus, mai e putin. Stai. Te tii bine de priza si te odihnesti. Te uit la mana dreapta, la stanga, la picioare, la ce prize ai in jur. Nu mai exista altceva. Tu cu prizele si tavanul – punctul de sfarsit. Te misti pe tot peretele. Ba la dreapta la la stanga. Urci. Urci. Parca ii auzi pe cei de jos cum te incurajeaza, cum iti striga ce sa misti, dar nu mai are sens. Vezi priza finala. E albastra si e ca o clanta rotunda. Mai ai un pic. Ajungi si mai vrei sa urci. Dar unde sa te mai duci?? Stai cateva secunde acolo. Apoi iti dai drumul si atarni. Te gandesti ca ii vazusezi pe cei 5-6 care urcasera inainta ta ca pareau asa de liberi atarnand acolo sus. Nu te simit in niciun fel. Decat epuizata. Ai vrea sa gasesti alta pozitie sa atarni ca sa iti odihnesti muschii. Incepi sa fii data jos. Te uiti in jos. Te uiti in sus. Ai fost acolo sus. SUS! Atingi pamantul iar cu picioarele si te gandesti ca o sa pici. Esti in ham si nu poti sa te desfaci. Rogi pe cineva. Nu mai ai pic de forta, tremuri toata. Picioarele cedeaza. Dar ai fost sus! Ce sentiment de euforie te ia. Ai reusit! Ai izbandit!. Poti!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)