De ce zambesc in 2014

Am zis ca anul asta a fost de rahat. Si totusi, acum, ca trag o linie, sau nici macar, ca ma gandesc la ce-a fost, imi vine sa zambesc. Deci n-a fost asa de rau. Cred ca am facut mai mult taraboi decat a fost in realitate. Imi sta in fire sa exagerez problemele si sa le impartasesc cu toti, ca apoi sa pot sa le rezolv. Da, au fost si rahaturi si lucruri care m-au facut sa sufar, sa imi reevaluez viata, sa ma intreb cine sunt si ce vreau, unde vreau sa ajung. Dar cred ca asta era scopul, de fapt. Pentru ca am ajuns acolo. E o evolutie a mea ce se intampla cam de cand am implinit 25 de ani. Cand eram pustoaica pe la 18-19 ani am realizat ca nu imi vad viata mai departe de 25 de ani. Mi se parea ceva atat de departe si parea alta lume si viata. Si am ajuns acolo, am mers incet incet, am lasat lucrurile sa vina la mine si am ajuns la cine sunt acum. Cand stiu ce vreau, nu stiu inca cine sunt pe de-a-ntregul, dar am o idee buna, stiu ce pot, stiu ce nu pot si stiu ca ma pot descurca in multe situatii. Sunt femeie si imi place ce vad in oglinda. Si stiu ca mai am un drum lung, dar abia il astept. Pentru ca inca mai am frici, dar ma voi folosi de ele si le voi arde una cate una. Pana la final.
Si inca ceva, anul asta mi-am readus aminte cum e sa visezi. De aia cred ca pot zambi. Tin minte ca la inceputul anului eram sfarsita, renuntasem. Stiam ca parte din mine este o visatoare incurabila, dar o pierdusem pe drum. Anul asta am regasit-o, mi-am vazut si visele implinindu-se si de asta stiu ca pot orice. E adevarat, cred ca nici un vis nu mi s-a indeplinit fix asa cum l-am visat...dar nici nu cred ca se va intampla asta, tocmai asa e frumusestea visatului, daca nu te lasi dusa de val. Trebuie doar sa visez cum stiu eu mai bine. Si visele se vor indeplini, mai devreme, mai tarziu, poate nu cum le-ai visat tu, dar vei ajunge acolo unde ai sperat si vei trage niste concluzii care te vor face sa fii mai bun, mai intelept, mai mult decat ai fost cu o secunda in urma.
De aia zambesc acum. Visele ma tin vie. So, 2014, bring it on!

Uitasem sa visez...

Te-ai intors, dragul meu, ca sa imi amintesti sa visez. Eram atat de prinsa in ale mele, in sa imi aduc aminte de tine, in atatea dorinte sa te intorci, incat uitasem ca eu visez. Visez mult si frumos. Si te-ai intors. M-ai intrebat ceva si mi-am adus aminte cat imi place mie sa visez. Mult si frumos. Si ai plecat iar. Dar am ramas cu visarea. Si stiu ca te vei intoarce iara, candva. Sunt curioasa ce imi vei arata atunci...

Daca azi m-as fi trezit in Copenhaga...

Vremea de afara de astazi din Bucuresti mi-a amintit de draga mea Copenhaga. Daca astazi m-as fi trezit in orasul danez si nu pe minunatul plai mioritic, m-as fi trezit in mod sigur mult mai devreme, pe la un 7 poate, nu la 8 jumate cum obisnuiesc pe aici. M-as fi trezit si ar fi fost frigut in camera si intuneric bezna. As fi deschis geamul sa intre putin aer sa ma inviorez, l-as fi inchis apoi si-as fi inceput sa ma pregatesc. As fi facut un ceai cald sau ceva lapte cu cafea solubila sa beau sa ma incalzesc si apoi as fi plecat la drum. M-as fi urcat pe bicileta mea si as fi pedalat de zor vreo 20-30 minute pana unde as fi avut treaba. Probabil la facultate. Pentru ca daca as fi fost in Copenhaga, as fi fost la master. Ploaie? Ce e aia? Nu ar fi insenat nimic. Mi-as fi luat poat o pelerina de ploaie (daca as fi avut), o umbrela in geanta, just in case, nu mi-a fi facut griji de ce incaltaminte imi iau, ci as fi avut grija sa arat cat mai bine si dragut, poate chiar o rochita sau o fusta. As fi pus un trenci sau chiar paltonul de iarna, manusi de piele neagra groase, basc pe cap si fular gros si as fi plecat. Cu un zambet pe buze si poate fredonand ceva melodie. Ploaia m-ar fi udat pan' la piele, vantu' m-ar fi impiedicat sa pedalez repede, din cand in cand m-ar fi si deraiat putin de pe pista...poat chiar ar fi facut si-un mic accident. Dar ce conteaza. Acolo toti sunt asa si putin vat si ploaia nu te impiedica sa pedalezi sau sa ajungi la scoala/birou. As fi ajuns apoi la scoala, as fi baut ceva cafea ca sa imi revin, as fi mers la cursuri, as fi avut o zi plina si frumoasa, fara sa vad soarele, dar as fi ajuns seara acasa simtindu-ma bine si implinita. Desi ploauta si batuta de vant si inghetata pan' la oase. Asta sunt mici anununte care acolo nu inseamna nimic. In schimb, m-am trezit in Bucuresti, pe Campia Libertatii, tragand de mine sa ies de sub plapuma, intr-o camera rece. Mai devreme decat obisnuiesc, pe la 8, ca sa ma spal pe cap. Dupa toata treaba, am plecat cum plec de obicei, la 9 de acasa. Chiar mai tarziu, la 9.15, ca am stat sa imi cos nasturii de la trenci, ca e prea vijelie si poat ma bate vantul si mi-i rupe. Eu la 9 incep programul, dar mai mereu la 9 ies pe usa de acasa.. Inainte sa plec aud ca ceva tramvaie si trolee sunt blocate ptr ca au cazut copaci de drum. Nu ma mira, doar e vijelie si ploua incontinuu de 3 zile. Pe ruta mea e ok insa. Plec. Cu manusi de piele negre, cu basc,fular de nu-mi vezi decat ochii si trenci imeprmeabil sa nu ma ude. Si cizme de cauciuc sa pot umbla prin ce baltoaca vreau si sa ma doara la basca. Si umbrela mea jmechera de la Londra. Frigul si ploaia marunta si vantul ma fac sa scot sunetele de nemultumire si sa ma stramb. Ciudat, ca mie imi place toamna si imi priesc zilele mai ca astea. Acum nu, e urat si nu imi place nimic. Nici muzica nu ascult. Ajung la metrou. Il pierd de sub nas, evident. Se anunta ceva blocaj la metrou la Victoriei. Ma bosumflu mai tare la gandul ca poate stau sa-astept juma de ora uramtorul tren. Apoi anunta intarzieri pe ruta Victoriei-Pipera si ma bucur. Naspa ptr altii. Naspa ptr studentii la Agronomie si Romano-Americana pe poate voiau si ei sa mearga in prima zi de facultate. Ghinion. La Unirii ploaua mai tare decat la mine in cartier. Unii dau buzna in fuga la metrou. "Unde va grabiti, fratilor, asa? e doar apa, te uda si te usuci". Nici nu mai scot umbrela, nu are rost ptr 2 pasi cat fac pana in statia de autobuz. Pe trotuar, pe margini, peisaj dezolant, umbrele rupte, vreo 5-6, spite, manere, totul praf. Daca te uiti in jur vezi vreo 3-4 umbrele distruse sau semi-rupte la oameni in mana si cum se chinuie sa mearga pe avnt si cum le umfla umbrelele. niciodata nu i-am inteles pe astia de se sperie de cateva picaturi de apa. Zici ca-i topeste. Comertul de umbrele la metrou si prin zona infloreste. "Macar sunt colorate", ma gandesc. Vine 117, ma urc si ramanem blocati in trafic pe Regina Maria. Apoi incepem sa trecem de multe trmavaie blocate. Erau vreo 6-7. Poate nu mai au curent, poate a sarit iara unu de pe sine, cine stie. Eu ma bucur ca desi incet, masina totusi inainteaza. Si in momentul asta ma gandesc cuma r fi fost daca astazi eram in Copenhaga. Poate aceeasi vreme, poate aceleasi haine, poate tot un drum de dimineata spre ceva birou/facultate, dar un experienta diferita de transport si o stare de spirit buna si eu invigorata si vesela.

Visare

Acum un an am fost la Vita de Vie la Opera, primul concert acustic. Si-a fost genial. Vineri mi-am cumparat albumul. Care e demential. Deja de cand am aflat am facut valuri sa merg cu fetele. si n-a iesit nimic. Asa ca m-a agitat pe la colegi. Si am mers. E un moment in concerte cand vine o piesa. PIESA. Aia care ii face pe toti sa aplaude frenetic la final. Anul trecut a fost pe "Visare". Au cantat-o pe la mijlocul concertului, cand e numai bine. Parca toti nu mai respirau ca sa auda fiecare sunet. Si la final, o liniste de cate miimi de secunde ce par vesnicie...cand asculti linistea si instrumentele cum inca vibreaza. Apoi apaluze. Acum, aseara a fost "Alunga tacerea".Parca stia Despot, candla inceput a zis "asta e una dintre cele mai iubite piese ale noastre". Divin moment. Cat a fost piesa am crezut ca sunt doar eu. Eram prinsa deja din weekend. Imi cazuse pe pieasa asta. On & on & on. Dar cand la final toata sala izbucneste..si nu se mai opreste realizezi ca toti au simtit ca tine. Si nu mai poti sa te opresti din aplaudat. E linistea aia de cateva clipe de la finalul piesei. Cand parca nimeni nu respira. Si e minunat. Si mai vrei.

about letting go

I suppose in the end, the whole of life becomes an act of letting go, but what always hurts the most is not taking a moment to say goodbye.

-Pi, Life of Pi

let me make you feel fine

Cand am dat peste instrumentalul asta a fost minunat. am downloadat fix bucata asta si-am ascultat. am pus piesa pe un cd si am plecat la drum. si-a trecut destul timp. timp in care sunetele astea imi bucurau timpanul. si tot ascultam. pana cand la un moment dat am gasit si piesa de care apartinea instrumentalul. numai ca pana atunci nici nu mi-a trecut prin minte ca minunatia de mai sus ar putea fi doar un isntrumentalul. imi spunea atat de multe. ce nevoie mai era de ceva in plus? apoi am inceput sa ma simt fraiera ca nici macar nu am avut gandul ca ar putea fi mai mult. dar asta e frumusetea. sa faci ceva atat de bun incat sa nu iti mai trebuiasca ceva in plus.

Soarele la apus

Il las public. Asa-mi veni astazi, acum. La urma urmei nu scriu nimic secret, doar ceva ganduri. Si nu citeste mai nimeni. Si sunt o panicata. Am realizat ca era vorba de ceruri si n-am mai zis de ele nimic. Au fost doar ganduri, multe ganduri. Asa ca voi incerca sa las cerurile sa vorbeasca. 31 decembrie 2012

Acum ma intreb, cu ce e diferit 31 decembrie de 1 ianuarie? Acelasi cer de seara de iarna. Simti frigul si gerul prin poza, vezi culorile si tot visezi. Sau ai putea sa visezi. Eu m-am lasat sa ma intristez, sa ma ascund, sa imi fie frica. De parca am crescut si nu mai am curaj sa fac nimic. Nici sa dau un telefon unui prieten vechi, nici sa ies din casa sa ma bucur de o zi frumoasa. Doar sa stau sa ma ascund si sa astept. Candva, cerurile ma faceau sa visez, sa sper, sa imi doresc. Si mi doresc sa visez iar. Imi place sa visez cu ochii deschisi, dardaind pe geam in timp ce fac poze peste poze la un soare la apus ce se schimba din secunda in secunda. 1 ianuarie 2013