am dat peste ceva ce am scris acum vreo juma' de an. Ganduri de ale mele dupa experienta de la escalada. poate am scris si atunci ceva pe aici, poate nu...nu mai tin minte.
Dupa toata treaba asta, adica pusul gandurilor repede, repede pe hartie, am recitit si am ajuns sa scriu asta.Un post mai relaxat, ca pentru o recomandare.
Voi pune acum textul scris atunci, la foc rapid...revarsarea de ganduri la minut.
“Curajul ar putea fi inceputul unei victorii”
Citeam postul Doinei pentru valoarea lunii septembrie care a fost “curaj” si citatul asta mi-a placut. Pana la urma, e frumos sa castigi. E si mai frumos sa castigi atunci cand o faci cu fruntea sus, atunci cand ai puterea sa treci peste ceva ce pare greu si de care iti e teama.
Binenteles ca nu se poate aplica tuturor, dar fiind luna curajului am vrut sa facem ceva, in grup, care sa reflecte valoarea pe care o promovam. Astfel, intr-o miercuri ploioasa, 4 membri BYP se aflau in fata unui perete de escalada inalt de 15 metri. Unul din primele lucruri pe care ni le-a spus cel care a avut grija de noi, Pele, instructorul, a fost legat de motivele pentru care suntem noi acolo. Nu, nu a fost un interogatoriu, doar a adus vorba si astfel ne-a facut sa ne gandim la asta. Eu una nu ma gandisem de ce am fost atat de entuzismata cand am auzit ca vom merge le escalada. Nici acum, cand scriu nu stiu exact de ce. Poate pentru ca natura mea este de persoana competitiva, poate pentru ca era o provocare, sa stiu ca pot ajunge pana sus, poate pentru ca nu mai incercasem si voiam sa vad cu ce se mananca. Poate doar voiam sa vad daca pot.
Am fost ezitanta. Am ajuns in fata cladirii, am deschis usa si am inchis-o imediat zicand ca eu nu intru acolo. Am vazut o hala mare, peretele de escalada, prizele colorate, si multi oameni, majoritatea barbati. M-am intimidat. Am lasat o prejudecata sa ia controlul. Am intrat totusi, cu colegii mei. Nu a fost greu. Fiecare isi vedea de treaba lui. Am socializat cu tipul de la receptie, am semnat un contract, am platit si apoi ne-am dus catre grupul de incepatori. Surprinzator, erau destui oameni, majoritatea care nu mai incercasera. Fete cu prietenii lor dupa ele, si care le spuneau incet ca sa incerce ei intai. Apoi poate sisi face si ea curaj. Un fel de timiditate cu teama de a nu esua probabil, aceeasi ca si la mine inainte.
Incepeam sa fiu nerabdatoare. Omul ce statea in fata noastra ne explica regulile de siguranta, ne vorbea de asociatia sportiva care gazduia clubul, ne arata cum e cu cataratul. Rapid. Apoi practica. Fiecare sa se catare.
Dupa cataratul pe peretele inclinat si fara ham, dupa ce am invatat cele 3 reguli de baza – privirea la picioare, varful pantofului pe priza si inca una pe care am uitat-o acum – care de fapt nu sunt reguli, ci recomandari, am trecut la peretele cel inalt si la ham si franghii. Ah, abia asteptam! Mi-am vazut colegii cum au urcat pana sus, vedeam cealalta fata din grup cum parea ca nu vrea... Eram nerabdatoare. Am zis ca trebuie sa ma bag. Am incercat intai manuirea fraghiei si sustinerea unei tipe ce urca. Aveam emotii, desi simteam ca nu are ce sa fie rau. Dar intotdeauana vreau sa fac totul bine. Si de acolo emotiile.
Mi-a venit randul sa urc. Eram in pcioare si simteam ca imi tremura usor. Ma uitam inainte sa urc: peretele era pana pe la 2 metri, apoi avea o denivelare inspre exterior de vreo 30 cm, apoi pana pe la 10 metri era drept, apoi se inclina in exterior. Ma gandeam ca vreau sa trec de prima denivelare. Trebuie! Apoi mi-am zis ca eu ori nu ajung pana la aia, ori ajung pana sus. Am inceput sa escaladez. Pare usor. Ajungi imediat la 2 metri. Acolo vine greul. Te uiti la prizele la care contemplasei deja cu mult timp inainte. Le vezi altfel acum. Esti catarat si nu mai realizezi unde esti. Vezi doar denivelarile alea si stii ca scopul e sa ajungi mai sus. Gandesti fiecare miscare. Stai. Te gandesti. Misti o mana, misti picioare. Inaintezi. Urci. Incepi sa obosesti. Iti spui ca ai zis ca vrei sus. Te uiti cat mai e. Mai urci putin. Simti fiecare miscare. Simti ca nu faci cum trebuie. Te dor bratele. Iti aduci aminte, nu trage de maini, impinge din picioare si intinde bratul. E foarte usor in minte si in teorie. Dar ai obosit. Nu faci bine. Te uiti sus, mai e putin. Stai. Te tii bine de priza si te odihnesti. Te uit la mana dreapta, la stanga, la picioare, la ce prize ai in jur. Nu mai exista altceva. Tu cu prizele si tavanul – punctul de sfarsit. Te misti pe tot peretele. Ba la dreapta la la stanga. Urci. Urci. Parca ii auzi pe cei de jos cum te incurajeaza, cum iti striga ce sa misti, dar nu mai are sens. Vezi priza finala. E albastra si e ca o clanta rotunda. Mai ai un pic. Ajungi si mai vrei sa urci. Dar unde sa te mai duci?? Stai cateva secunde acolo. Apoi iti dai drumul si atarni. Te gandesti ca ii vazusezi pe cei 5-6 care urcasera inainta ta ca pareau asa de liberi atarnand acolo sus. Nu te simit in niciun fel. Decat epuizata. Ai vrea sa gasesti alta pozitie sa atarni ca sa iti odihnesti muschii. Incepi sa fii data jos. Te uiti in jos. Te uiti in sus. Ai fost acolo sus. SUS! Atingi pamantul iar cu picioarele si te gandesti ca o sa pici. Esti in ham si nu poti sa te desfaci. Rogi pe cineva. Nu mai ai pic de forta, tremuri toata. Picioarele cedeaza. Dar ai fost sus! Ce sentiment de euforie te ia. Ai reusit! Ai izbandit!. Poti!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu